Coji de nuca

Genele se intrepatrund cu grija
precum dintii unui pieptan
cu miscari ordonate
printre firele de par.
Si pumnii ti se strang cu forta
de parca ar putea sa sfarme si muntii de fier,
si muschii incordati ai bratului stang
sunt pregatiti sa castige orice batalie,
impotriva oricarui monstru.
Intunericul apasa,
greierii tac si vantul se opreste,
un sunet de coaja de nuca sfaramata
intre talpa si pamant
iti zguduie mintea pierduta.
O lacrima dulce te roade,
si genele-ngaduitoare
deschizandu-si usa ce-ntemniteaza
un foc nebanuit,
o lasa sa cada...
Din foc curge apa...
picuri stravezii ce ravnesc
la libertatea ucigasa.
Degeaba!
Nici cel mai strasnic urlet
ori sincera lacrima,
nici plansetul printeselor din povesti
ce suspina-n tacere
n-aduce nimic inapoi.
Nici cerul atotputernic,
sau iadul cel negru si ars.
Dar trebuie sa fii tare,
precum o stanca in bataia de vant,
caci la fel cum o astepti tu pe ea,
si ea te asteapta pe tine.

Pentru ea...

E toamna.
Frunzele maronii, gaurite,
plutesc dansand,
parca ametite de bataia vantului
care iti impinge in ochi cateva fire de par.
Se-aud cateva ciripituri zgribulite,
de departe un suier de tren ragusit,
iar de-aproape,
bataile unei inimi ce se intetesc
usor, usor...
Vine.
Niste pasi grabiti,
sau poate doar ti se pare.
Ea e. N-ai cum sa-i confunzi respiratia
si nici parfumul dulce de zmeura coapta.
Nicio vorba, niciun cuvant, doar cateva sunete scurte.
Uneori, vorbele pot strica totul,
si asta o stiti bine amandoi.
Imbratisarea eterna,
ca de fiecare data.
O imbratisare eterna,
ce dureaza doar pana la urmatoarea.
Dar totusi ramane eterna.
Are frunze in par. Argintii.
Parca e si mai frumoasa.
I le aduni cu grija,
iar ea iti arunca un zambet.
Un zambet in care isi pune
toata dragostea ce ti-o poarta.
Oare cum o incapea
atata dragoste in corpul ei mic si fragil?
Un sarut gingas pe obraz,
iti inmoaie picioarele.
Nimic nu mai conteaza acum pentru voi.
Nimic nu iti mai sta in cale,
nici macar balaurii din povesti.
E a ta. Si tu esti al ei.
Nu e nevoie de vorbe graite,
ochii ei iti spun totul.
Nu e nevoie de cuvinte spuse,
cuvinte inutile,
e de ajuns un tremur scurt de emotie.
O respiratie inceata si intrerupta.
Un sarut sincer si timid pe buze.
O soapta de aer cald la ureche.
Ai putea sa-ti imaginezi viata fara ea?

Un nou inceput

Noptile singuratice
ce mi le-ai daruit cu ura,
si le-ai silit sa ma chinuie-n lanturi,
nu ma mai sperie,
m-am imprietenit cu ele,
uneori ma ajuta,
alteori ma cufunda-n intuneric
sa m-aud doar pe mine,
doar scancetul propriului sange
care-a-nceput sa geama de rugina
si sa-si cante povara
pe valurile fluviului venelor move.
Noroiul pe care mi l-ai aruncat in fata
nu ma mai murdareste
si pielea rozalie cojita
se transforma incet
intr-o nemarginire de catifea
de culoarea cristalului caprui
pe care orice privire subtila
ar putea-o transforma intr-un mic ocean de lacrimi argintii.
Nici cioburile si cenusa fierbinte
prin care m-ai obligat sa pasesc
nu ma mai schingiuie,
nu ma mai arde si nici nu ma mai taie,
si-imensitatea de sange-nchegat
ce-am varsat pana acum
il port precum coroana de aur un rege.
Si lacurile cu broaste ce sar peste nuferii calmi
in care tu ai incercat sa ma-neci,
au secat,
Si campurile pustiite de greieri si lacuste
pe care m-ai lasat sa-mi prajesc amagirea,
m-au crutat,
Si pamantul oval ce l-ai lasat sa ma-nvarta-n abis,
in sensul acelor de ceas
n-a izbutit sa ma ameteasca,
fiindca desi nu par sa am atata putere,
l-am oprit.

Umbra

Era neagra.
Vedeam doar o umbra,
o umbra in noapte.
Mica de statura, slabuta,
si neagra.
N-avea ochi, maini sau picioare,
era doar o umbra.
Odata m-am speriat.
M-am speriat de moarte.
Umbra ce-o cunosteam atat de bine,
incepea sa se lumineze.
Ii cresteau ochi, maini si picioare.
Si par.
Mi-a fost frica ingrozitor.
Cand ma gandesc,
si acum tremur.
Si iata, se lumina.
Formele prindeau contur.
A durat ceva pana s-a luminat total.
Ii crescusera urechi, par si unghii.
M-am uitat mai atent.
Era blonda.
Avea parul ondulat
si urechiusele mici.
Ramasese slabuta,
dar se mai inaltase putin.
Avea forme neimplinite,
precum o adolescenta neatinsa.
Era frumoasa.
Avea genele lungi,
adapostind doi ochi verzi.
Sau caprui.
Rosata din obraji,
si nasul micut,
langa buzele rosii deschis,
formau un chip minunat.
Uitasem de umbra.
Sarutarile alunitei
de pe umar
m-au facut sa uit de umbra.
Uitasem ca odata fusese o umbra in locul ei.
O iubeam.
Si ma iubea si ea.
Dupa ceva timp,
s-a intamplat ceva.
Nu stiu de ce,
nu stiu cum,
dar a devenit din nou umbra.
M-am speriat ingrozitor.
Cand ma gandesc, si acum tremur.
Si iata, lumina mea blonda,
s-a facut din nou umbra.
Si n-am putut s-o impiedic.
Si am pierdut-o.
Cred ca n-o s-o mai vad niciodata.
Si nici nu stiu unde sa o caut.
Acum,
e din nou umbra.
Dar eu,
am s-o iubesc etern.

Macar o data..

As vrea, macar o data,
s-o pot vedea din nou
zambindu-mi...

Macar o data
sa ma priveasca
tinandu-ma de mana,
si la urechea-mi,
inchizandu-si ochii,
sa-mi sopteasca
orice ne-nsemnatate,
orice nimic...

O data...doar o data
de-as strange-o iar in brate
si de m-as ineca
in parul ei,
numai o data
mi-ar fi de-ajuns...

Si sarutandu-i alunita
de langa gat,
sa-i gust din nou parfumul,
ce m-a tinut de-atatea ori
in mijlocul nimicului
treaz...

Numai o data,
de-as mai putea s-ascult
cu ochii-nchisi,
si gandurile toate
adormind,
zgomotul asurzitor
a doua sinceri lacrimi
cazand
din ochii ei
pe umarul meu drept,
mi-ar fi de-ajuns...

Macar o data..

Un mister al vietii

Inchid ochii.
Iau creionul in mana dreapta,
iar cu stanga imi sprijin capul.
Incep sa scriu cu ochii inchisi.
Cu ochii inchisi,
vad numai negru. Sau numai alb.
Mi-e greu sa-mi dau seama.
Parca vad o lumina intunecata
cu nuante verzui.
Sau parca vad umbra verde a unei zile
in mijlocul noptii.
Departe, prin lumina neagra sclipitoare,
vad o silueta.
E mereu acolo.
De fiecare data cand inchid ochii
ii descopar parul blond si ochii caprui
de parca mereu ar fi prima oara,
desi ea e acolo dintotdeauna.
Si buzele rosii,
ce-ngana cuvinte nedeslusite,
ma cheama.
Si corpul subtire
ce se misca alene
precum o salcie biruita de vant
deasupra unui rau,
ma cheama.
Si strigatul ei mut
rasuna-n lumina verzuie,
si-n intunericul alb.
Si eu nu cunosc drumul.
Caci ea ma cheama,
dar eu nu stiu unde sa ma duc.
Mereu caut drumul, ma tot ratacesc
prin lumina neagra verzuie,
si tot nu stiu cum sa ajung..
Si-acum deschid iarasi ochii,
ridic capul,
las creionul pe masa - a obosit,
si iarasi adorm..