Ura

De te-ai uita la tine,
prin ochii mei,
n-ai vedea nimic.
De-ai fi o mica gaza,
plangand sub talpa mea,
te-as fi crutat,
dar daca n-ai fi gaza,
si-ai fi exact cum esti,
mi-ar fi placutsa te strivesc...
Caci precum esti,
poti sa-i faci rau,
poti sa o faci sa planga...
De ce sa planga,
de-atat de multe ori,
cand ai putea atat de simplu
SA MORI?
Asa ar plange doar o data,
si te-ar uita...
Dar tie nu iti pasa
decat de tine,
caci cand ea plange,
tu razi,
cand sufletu-i atat de pur incet se stinge,
atunci simti ca traiesti...
De n-as stii sa respect porunci,
te-as omori,
te-as spinteca fara pic de regret,
caci daca te-as ucide eu,
un inger,
nu va avea pentru ce plange
niciodata...
Dar cineva e sus,
si vei plati...
Pentru atata rau,
pentru atatea lacrimi,
o sa platesti...
Sper doar sa nu-nchid ochii pan-atunci,
si sa te pot vedea in agonie,
sa vad cum iti implori iertarea,
zdrobit stand in genunchi!

Poveste

''-Oh Doamne, te iubesc!
In viata mea, tot ce-mi doresc
e sa fiu langa Tine sus,
nimic nu imi e mai presus
decat ale Tale Porunci.''
Si se ruga, stand in genunchi,
la Domnul ei.

''-Doamne, de ce nu ma iei?
arata-mi calea catre ea,
arata-mi unde-i steaua mea!
Stii ca as renunta la toti
in drumul meu de-ai sa mi-o scoti,
as renunta chiar si la Tine!''...
Asa-L ruga, printre suspine,
pe Domnul lui.

Doar ochii i-a vazut intai,
cand s-a uitat la ea.
Atat de-albastrii-ncat parea
cel mai alb dintre ingeri.
''-Voi face, Doamne, tot ce-mi ceri,
in cale mi-ai adus-o!
Vreau sa ma uit in ochii ei,
oh, cat timp mi-ai ascuns-o!"

Iar ea, cu ochii-nchisi privind,
inima incepu sa-i bata,
"-Oare cine-i acest strain,
nu l-am vazut vreodata,
dar parca simt ca vrea sa-i dau
intereaga-mi viata toata!"

Si-au intalnit privirile aprinse,
el o cerea cu bratele intinse.
Ochii ei limpezi au ajuns,
far-a trada vreun raspuns,
extrem de tulburi.
Si, lipsita de ganduri,
abandonandu-se la pieptul lui,
''-Tu cine esti? Te rog sa-mi spui,
tu cine esti? De ce ma doare?"
Atunci, buzele lui fierbinti de-atata asteptare,
i-au atins varful fruntii.
''-Eu? Am daramat toti muntii,
sa te gasesc, iubito,
si daca tu ai sa mi-o ceri vreodata,
ii construiesc din nou intr-o clipita!
Nu am de nimic frica,
orice mi-ar sta in cale,
voi infrunta de tu ma tii-n bratele tale!''
Si deschizandu-si ochii umeziti
o intreba cu calme soapte:
"-Oh, oare tu nu simti?
Cat am umblat prin noapte,
cate oceane am trecut,
tu n-ai simtit, tu n-ai stiut,
tu n-ai stiut ca te iubesc,
ca viata-mi n-avea niciun sens
si doar pentru tine traiesc?"

Dar buzele lui calde au trezit-o...
Se regasi uimita...
Se regasi indurerata...
Se-elibera din-a lui stransoare,
si-i vorbi cu fata plecata:
"-Oh dragule! Tu nu stii oare,
ca eu nu pot, ca eu n-am cum,
ca eu n-am cum sa te iubesc,
caci tu esti doar un simplu om
iar eu doar pentru El traiesc?
Iar inima-mi-e-atat de plina,
nu mai e loc sa te iubesc,
e loc doar pentru dragostea divina
n-am cum! Nu pot sa te iubesc!"
"-Ba nu, iubito, sa tii la mine poti!
O sa-l lasam pe El sa uite
si-o sa fugim ca niste hoti,
o sa plecam departe-n lume,
si-o sa-i parasim pe toti
aceia ce ne stiu adevaratul nume!"

"-De El n-ai unde sa te-ascunzi,
si eu nu pot, n-am cum,
in inima n-o sa-mi patrunzi,
iar eu..eu am sa plec acum...''

UNFINISHED

Oare va stii?

Prin suflul vântului nepãsãtor,
hoinãreste un ciulin.
Cu rãdãcinile-i adânc înfipte, hoinãreste.
E singurul ce-nfruntã vântul,
cãci ceilalti s-au adãpostit.
Iar el îndurã-ngândurat,
nu vrea sã li se-alãture.
Se simte mult mai bine singur.
Singur trãieste si singur va muri.

Si singuraticul ciulin iubeste!
Iubeste mult! Atât de mult încât,
de ar avea inimã,
cu propriul spin si-ar strãpunge-o pentru ea...
Ea? Ea e cea mai frumoasã!
E o lalea de-un roz închis nemaivãzut!
Si multi crini o iubesc! Si multe flori
tânjesc dupã strãlucitoarele-i petale!
Dar ea încã asteapta crinul potrivit...
O sã astepte mult...
cãci cel predestinat lalelei,
nu e un crin, e un ciulin!

Oh! Dacã ea ar stii!
De ar putea sã îl înlãture de spini!
El n-arata ca un ciulin!
E mai frumos decât un crin!
Dar oare ea va stii?

Lumina prin intuneric

Cu genunchiul sprijinit de varful unui munte
Si cu fruntea-mi asudata de secera lunii,
Rog focul iadului si lumina sa m-asculte
Chemati-i pe regi, treziti-mi si strabunii!

Chemati-i pe cei cu privirile pierdute,
Chemati-i pe cei rataciti in adancuri,
Chemati-i pe toti cei ce vor sa m-asculte
Si pe cei inecati in apele tulburi.

Chemati-i pe toti sa-mi asculte povestea
In inima sadi-le-voi samanta sperantei
Din sufletul lor sa dispara tristetea,
Iubirea ne-mplinita sau durerea distantei.

Am mers prin mocirla cu ochii inchisi,
Am strans din dinti si-am mers mai departe,
Vazut-am pe zeii de nimeni atinsi,
Sa-i pot asculta doritele soapte.

Precum un viteaz cu sulita-i de aur
Am mers fara frica singur prin noapte,
Si nu m-a invins nici dragon nici balaur
In drumul spre ea sa-i pot fi aproape.

Cu creierul gol si inima-mi plina,
Am cautat toata viata sa-mi aflu menirea.
Rascolind intuneric, cautand prin lumina
Acum am aflat...scopul meu e iubirea!

Speranta-nghetata candva a-nviat,
La fel si trupul meu dornic de tine,
Acum tot ce vreau e sa fiu sarutat,
Te iubesc! Te iubesc in nestire!

Eternitate

Si timpul trece...
Si maine,
nu voi mai fi ce sunt azi,
caci azi
nu mai sunt eu cel de ieri.
Si trece...
Si nu ma uita
nici pe mine, si nici pe tine,
prietene,
asa ca nici eu si nici tu
n-avem voie sa-l ignoram,
sa-l tinem la distanta sau sa nu-l bagam in seama,
caci el
apartine tuturor si toti ii apartinem lui,
insa timpul
poate stopa pe oricine,
si nimeni
nu-l poate stopa pe el.
Asa ca tine seama de cuvintele mele,
caci ieri nu erai ce esti azi,
si azi nu esti precum maine,
caci el nu te uita.
Si-asculta-ma, dulce prieten,
si daca astazi urasti o mie de lucruri,
maine incearca sa iubesti macar unul dintre ele.
Si poimaine,
cand nu vei mai fi precum maine,
incearca sa mai iubesti inca unul.
Si cand n-o sa mai ai nimic de urat,
si totul va fi doar iubire,
atunci poate el te va uita,
si vei fi vesnicacelasi.
Dar eu,
eu nu mai sunt azi ce-am fost ieri,
si maine nu voi mai fi cum sunt azi,
caci eu,
urasc ceea ce iubesc,
si nu pot iubi ce urasc,
si el nu ma uita...

De ce nu plang|?

Vreau sã plâng!
Tu poti sã plângi...învatã-mã!
Eu nu stiu cum sã plâng!
Cristale argintii ti-alunecã pe-obraz
si ochii tai sunt umezi.
De ce sunt umezi? Nu mai plânge!
Si eu! Si eu vreau sã pot plânge!
Învatã-mã!
Ajutã-mã sã-mi ud privirea,
ajutã-mã sã plâng!
Oare din ochi? Din inimã? Din suflet?
Ce sunt broboanele ce se unesc pe sub bãrbie?
De unde vin?
Si eu, de ce nu plâng?
De ce nu stiu sã plâng?
Iar tu, opreste-te! Te rog, ajunge!
Opreste-te din plâns iubito, te implor!
Vreau si eu ca sã plâng!
De ce nu pot?
Ah! si când mã uit la tine,
de ce mã înfior?
De ce-mi tremurã corpul?
De ce-ncep sã mã simt mai bine si nu mai vreau sã mor?
Oh, dragoste, iubito!
Plâng!

Vocea ei

Întaia data i-am auzit vocea.
Era atât de calma,
precum un lac cu apa netulburata,
precum lucrurile neatinse de oameni.
M-a patruns total.
N-aveam curajul sa intorc capul sa o privesc,
nu vroiam sa se opreasca.
Îi ascultam cuvintele cu ochii închisi.
De fapt, îi ascultam doar vocea,
caci nu întelegeam ce spunea.
As fi ascultat-o ore în sir,
chiar daca cuvintele ei n-aveau nicio noima.
S-a oprit însa.
Am auzit-o râzând,
si asta m-a facut sa tresar.
Fara sa realizez, m-am întors.
Am vazut atunci cei mai frumosi ochi care s-au uitat vreodata la mine.
Si cel mai cald zâmbet.
M-am pierdut imediat.
N-am avut curajul sa scot vreun cuvânt.
Sau pur si simplu n-am reusit.
Vazandu-ma atat de uimit,
m-a salutat.
Am schimbat atunci câteva vorbe.
Nu îmi mai amintesc despre ce.
Acum, doar vocea ei îmi rasuna în minte.
Încerc sa-mi dau seama ce spune,
dar nu reusesc.

O mai vad din când în când,
trecând nepasatoare,
probabil fara sa-si mai aminteasca de mine.
Încerc sa-i caut privirea,
dar niciodata nu o gasesc.
Încerc sa-i aud vocea,
încerc sa înteleg ce spune
,dar tot nu reusesc...

Suflet ratacit

Ma bantuie.
Imi bantuie mintea, sufletul si inima.
Incerc sa fug. Ma sperie. Mi-e frica.
N-o mai cunosc. Nu mai e ea.
E doar o fantoma. Fantoma ei.
Si ma bantuie, ma trage de par,
de maini si de picioare.
Nu cred ca pot s-o inving, caci
sunt mult prea vulnerabil.
Sunt slab si n-am putere in fata ei.
Sunt ingrozit de mirajul ce ma bantuie.
O gonesc, o alung, incerc sa o fac sa dispara,
dar nu vrea sa plece.
Ma tem sa-mi mai inchid ochii, mi-e frica,
in intuneric nu ma pot ascunde,
caci ea e peste tot.
Mi-e teama, dar
ma voi lupta cu ea, am s-o infrunt!
E doar un spirit!
Si oare daca ma va invinge,
am sa deschid din nou ochii?
O vad. E-mbracata-n albastru,
cu parul blond si chipul sau sters.
Nu ma mai tem. Pare inofensiva.
M-a vazut, stie ca o caut.
Vine spre mine, am sa reactionez!
Dar...dar ce mi se-ntampla?
Mainile si picioarele nu ma asculta!
Nu pot sa le misc!
Se-apropie, se-apropie si nu mai pot face nimic!
Isi intinde mana sa alba spre mine...
dar nu ma ataca! Ma mangaie pe gat,
ma trage spre ea si-si deschide buzele rosii!
Nu ma pot opune, n-am forta!
Ma lasa sa plec...m-a-nvins din nou...
din nou umilit si fara izbanda...
Oare cum voi putea sa inving o fantoma?
Tot timpul ma bantuie, mereu ma invinge,
mereu o iubesc...

Ploaia

Te enerveaza ploaia?
Te supara ropotul picaturilor ce izbesc pamantul?
Nu poti sa suporti cerul intunecat?
De ce-ti e atat de frica de micile broboane de roua?
De ce nu vrei sa le lasi sa te ude?
De ce-ti e teama atat de mult
cand stii ca oricum ai sa le-nfrunti candva?
Nu mai incremeni-n fata furiei norilor,
caci ei sunt blanzi, calzi si pufosi.
Ei sunt cum vrei tu sa-i vezi,
asa ca,
nu te mai teme, iubeste-i, strange-i in brate
si ei iti vor apartine!
Asculta-ma, si cand iti va fi din nou frica,
revino-ti, fa-ti curaj si arunca-te,
arunca-te-n bratele vantului si-n dulcele sarut al ploii!
Abandoneaza-te-n mijloc si uita de tot!
O, tu, zeita in suflet si regina in trup,
asculta-mi ruga si lasa-te purtata de valul iubirii,
arunca-te-n ploaie, distruge lantul din juru-ti,
abandoneaza-mi-te!

Fara teama

Si oare crezi ca m-ai învins?
Crezi daca plâng, daca jelesc,
daca mi-ai luat tot ce iubesc,
crezi oare tu ca m-ai învins?
Te-nseli, sa stii, te-nseli!
Tot înainte am sa merg,
pâna la capat, n-am sa pierd,
n-am sa renunt, n-am sa cedez,
si-am sa castig!
O, da! Asculta si te teme, moarte,
asculta-mi inima cum bate,
priveste-ma cum te sfidez!
Uita-te-adânc în ochii mei!
Nu tremuri oare când îi vezi
atât de tare stralucind,
gata orice sa nimiceasca,
gata oricând sa te zdrobeasca?
Priveste-albastrul marii sfinte
cum se imbina si se-aprinde
cu cel al cerului senin
în ochii mei!
Am sa rezist! N-ai sa ma-nvingi!
Caci vreau si pot si-am sa respir,
am sa visez, am sa iubesc,
chiar daca plâng, am sa traiesc!
Moarte! Te izgonesc!Te-alung!
Dispari! Am sa traiesc!

Atunci stii ca iubesti...

Acum pricep ce-nseamna...
Acum, dupa atatea lacrimi,
si dup-atatea nopti intunecate,
am inteles...
Si-am sa-ti explic si tie,
celui ce-inca nu stii,
celui ce inca viata nu i-a aratat
al ei cel mai de pret secret.
A fost un inger pentru mine,
si inca este,
si de imbratisarile ei dulci
n-am cum sa uit,
n-am cum sa fug,
caci ele sunt
cele mai scumpe amintiri
din mintea mea,
si-acolo vor ramane
pe vesnicie...
Dar repede s-au scurs acele clipe minunate,
momentele nepretuite ale vietii-mi,
si-apoi nu mai era a mea...
Si eu,
cel care n-am crezut vreodata
c-am sa iubesc,
innebuneam,
si ma rugam la El sa-mi dea putere
sa pot s-o uit,
caci nu stiam ce-nseamna aceea ce simteam,
si nici n-aveam cum sa-nteleg...
Si-acum, oare n-o mai iubesc?
O, nu! Din contra! O ador!
Mai mult decat la inceput,
mai mult pe zi ce trece,
dar diferenta e ca am sfarsit prin a-ntelege...
Si am sa iti explic si tie,
celui ce-inca nu stii.
Tu crezi ca o iubesti.
Tu crezi ca daca vrei s-o strangi si s-o saruti
inseamna c-o iubesti...
O, nu!
Atunci cand ai s-o vezi zambind,
chiar daca tu vei plange,
cand o sa rada fericita,
desi tu nu esti langa ea,
atunci,
daca ti-e inima-mplinita,
desi nu tu o strangi in brate,
atunci stii c-o iubesti...
Caci dragostea inseamna fericire,
dar nu a ta, ci-a ei,
si daca o iubesti cu-adevarat
te vei simti-mplinit
chiar daca fericirea-aceea
nu tu o sa-i oferi...
Atunci, numai atunci,
stii ca iubesti...

Dulce adiere

E singura ce ma face sa tremur,
singura ce ma infierbanta,
singura ce ma impinge spre viata!
O simt prin fiecare por al pielii,
o doresc cu toata fiinta,
o absorb si-mi umplu pieptul cu ea!
O imbratisez ore, zile intregi,
o doresc in mine si respir prin ea,
imi inchid ochii si ma daruiesc ei...
Suntem doar noi...eu si ea...
Ma strange in bratele ei atat de fine,
imi canta cu vocea tremuranda,
si-apoi, si-apoi ma saruta!
O tu, regina a soarelui si-a noptii,
tine-ma de mana, ghideaza-mi pasii,
fa-ma sa merg prin noroi fara sa ma murdaresc!
Tu, dulcea mea adiere de vant,
arata-mi calea, arata-mi drumul spre tine,
arata-mi ceea ce nu cunosc si dezvaluie-mi misterul,
arata-mi-te!

Mila

Vã compãtimesc pe toti cei care pretindeti cã trãiti.
Mi-e milã de voi.
Vã compãtimesc pentru cã orice nimic
vã provoaca zâmbetul,
pentru orice insignifiantã,
plângeti.
Nu stiti pentru ce sã zâmbiti.
Si nici pentru ce se meritã a vãrsa o lacrimã.
Nu cunoasteti adevãratul sens al vietii.
Nu stiti sã-i pãtrundeti miracolul.
Nu stiti sã vã lãsati gândul sã pluteascã,
sã nu îl directionati.
Nu stiti sã vã lãsati îndrumati de bãtaia vântului,
de sunetul florilor si de strigãtul mut al pãdurii.
Nu cunoasteti cheia cãtre desãvârsita abandonare.
Nu vã cunoasteti pe voi însivã,
dar aveti impresia cã stiti adevarul.
Nu cunoasteti nici adevaratul sunet al ploii,
nici cel al împletirii vântului cu frunzele pomilor.
Nu stiti sã sorbiti pânã în mãduvã
asurzitorul sunet al linistii.
Nu stiti, când roua vã strigã,cum sã-i rãspundeti.
Sau nici mãcar nu sunteti în stare s-o auziti.
Pentru lucrurile astea vã compãtimesc.
Pretindeti cã trãiti.
Trãiti, dar sunteti morti.
Diferenta dintre voi si orice,
e inima din piept,
care s-a plictisit bãtând de prisos.
E singurul lucru ce vã aseamãnã cu viata.
Pentru asta vã compãtimesc si mi-e milã de voi.

Noapte buna...

Să facem o comparaţie între noi.
Avem aceeaşi vârstă. Idealuri măreţe.
Amândoi credem în El,
dar numai eu Îi pun întrebări.
Şi amândoi iubim.
Sau cel puţin amândoi pretindem că iubim.
Pentru amândoi, ea e EA.
Avem acelaşi ideal. Amândoi o adorăm.
Dar fiecare in felul său.
Tu o vrei lângă tine. Tot restul vieţii.
Vrei s-o poţi ocroti numai tu,
şi nimeni în afară de tine să nu existe pentru ea,
iar inima ei să-ţi aparţină în totalitate.
Vrei s-o săruţi, s-o mângâi, să o strângi!
Aşa o iubeşti tu...
Eu? Eu n-o vreau lângă mine!
Eu vreau doar, înainte să adoarmă,
înainte să-şi închidă ochii,
să se gândească pentru doua secunde că exist,
şi să îmi spună "Noapte bună!"...
Dragostea mea înseamnă fericire.
Şi nu pentru mine.
Dragostea mea înseamnă că i-aş da totul,
fără să-i cer nimic în schimb. Absolut nimic.
Sau poate doar un "Noapte bună"
înainte să adoarmă...
Acum...gândeşte-te puţin...iubire sau egoism?
Atât de opuse ca sens!
Dar totuşi, atât de apropiate...
Nu sunt sigur că ai înţeles...dar totuşi sper...
Şi da! Mai există o diferenţă!
Tu o cunoşti...eu nu...

Inchide ochii...

Închide ochii...acum mă vezi...
Întinde-ţi braţele...poţi să mă strângi...
Strânge-mă tare! Să nu-mi dai drumul!
Oh cum miroşi! Iubesc parfumul
ce mi-l imprimi strângându-mă...
Şi ce mă gâdilă!
Părul tău mă mângâie pe-obraz...
Vreau să-l sărut...tu nu mă laşi,
şi îmi întorci privirea către tine...
Ţi-apropii buzele...iar mâinile-ţi atât de fine
m-ating pe gât...
Te-apropii şi mai mult...
Oh cum îmi bate inima!
Şi cât de tare tremur! Mă simţi cum tremur?
Ce buze calde!
Cât mi-am dorit să le sărut!

Dar...unde eşti?
Unde ai dispărut?
De ce? De ce? DE CE?
De ce ţi-ai dezlipit genele iarăşi?
Eu încă-mi ţin ochii închişi...
Aştept să îi închizi şi tu din nou...

Mergand pe strada

Mergeam pe stradă.
Mergeam singur pe mijlocul străzii.
Era întuneric, nicio lumină aprinsă
şi nu mă deranjam
să mă dau la o parte
în caz că vreo maşină, fără să mă vadă,
avea să mă lovească...
"Mă voi ridica", nu mă-ndoiam...
Mai aveam mult de mers până la capătul străzii
şi drumul era lung si anevoios.
Mai ales că mergeam singur.

Bine că mai vine si dimineaţa!
Multă lume se perinda atunci pe drumul meu.
Însă, când m-am uitat mai atent, am observat
că toţi mergeau către străzi alternative.
Toţi în afara unei singure persoane.
Era înainte,
iar în timp ce alergam s-o ajung,
mă tot întrebam oare ce caută pe drumul meu.
După eforturi considerabile, am ajuns-o.
Nu pot să spun ce s-a întâmplat după,
ne-am oprit şi am pierdut câţiva ani.
Sau doar poate câteva secunde.
Nu îmi amintesc exact.

Mergeam pe stradă.
Mergeam amandoi pe mijlocul străzii.
Toate luminile erau aprinse, şi dacă,
vreo maşina trecea, ne dădeam la o parte.
Îmi era frică să nu mă lovească,
să nu o las singură pe mijlocul străzii.
Mai aveam mult de mers până la capăt!
Şi drumul începea să-mi placă pentru că
nu mai mergeam singur.

Dar după multe zile a venit iarăşi noaptea.
Era inevitabil.
Şi drumul meu a rămas iarăşi pustiu.
Ea a plecat pe o altă stradă,
mult mai îngustă decât a mea,
unde mergea cineva singur.
S-a dus să meargă cu el.
Şi nici măcar nu mi-a făcut cu mâna,
după atâţia ani petrecuţi împreună.
Sau poate au fost secunde?
Nu-mi amintesc exact.

Şi-acum merg iarăşi pe stradă.
Merg iarăşi singur pe mijlocul străzii,
e întuneric, nicio lumină aprinsă
şi nici nu cred că se vor mai aprinde vreodată.
Şi-acum aştept să treacă vreo maşină,
care, fără să mă vadă,
să mă lovească şi să nu mă mai ridic.
Sau să ajung cât mai repede la capăt,
căci ştiu că nu mai am mult de mers.
Şi uneori mă gândesc
că poate a plecat pe strada aceea
să ajungă mai repede,
poate era o scurtătură de care eu n-am ştiut.
Poate deja mă aşteaptă acolo,
ar trebui să mă grăbesc,
poate mă aşteaptă de ani,
sau doar de câteva secunde,
nu pot şti exact.
Sau pentru că poate incă o iubesc,
şi când mă găndesc la ea,
uneori se mai aprinde câte-o lumină,
mă-nşel...

Inca un vis

Mi-e dor...
Mi-e dor de a trăi...
căci n-o pot face fără aer,
sau fară apă...
Şi nici fără un soare deasupră-mi
să-mi lumineze calea...
Sau fără o câmpie
unde să pot vedea apusul soarelui meu...
şi răsăritul...
Şi nu pot sa trăiesc
fără un munte pe care să îl urc
s-ajung la nori...
Şi de la înălţime
să-i văd pe ceilalţi jos
şi să-i compătimesc
că ei pot să trăiască
şi fără munte, şi fără soare...
Nu pot trăi nici făr-o floare
numai a mea
căreia numai eu
să îi cunosc mirosul...
La fel nici făr-o stea...
să mă vegheze când visez
iar printre celelalte stele
să fie
cea mai strălucitoare,
să facă să pălească
chiar şi lumina
luceafărului...

Încă nu ştiu cine eşti,
dar te cunosc...
Nu iţi pot recunoaşte vocea,
dar ştiu ce vrei să spui...
Nu ştiu încotro mergi,
dar pot să-ţi număr paşii...
Căci tu
mi-eşti aer, apă, soare, câmpie sau un munte,
sau floare, stea sau mult mai multe...

Fericire

Şi pun pariu că tu
nu ţi-ai simţit vreodată
iubita cum adoarme
pe pieptul tău.
Nu ştii ce-i fericirea.
N-o cunoşti.

Cum rasuflarea-i lină,
cu dulcea ei mireasmă
şi suflul răcoros
îţi îngheaţă
sângele în vene.

Piciorul fin
se-ntinde,
cu coapsele-i rotunde,
deasupra piciorului tău
şi te gâdilă
uşor ca un fulg...

Iar părul ei te mângâie
deasupra gurii
şi braţu-i gol
în jurul gâtului,
încleştat cu forţă,
nu-ţi dă voie a te mişca
de parcă o eternitate
te-ar ţine prizonier...

Şi inima iţi bate
din piept afară vrea să iasă
să intre în suavul trup
să moară lang-a ei pereche
sau să trăiască
o veşnicie împreună.
Sau poate şi mai mult.

Te uiţi la ea...
ce dulce e!
Ai vrea să o săruţi
dar îţi e teamă
să n-o trezeşti.
Oare de ce zâmbeşte?
Visează?
Ai vrea să ştii ce.

Când se trezeşte
o iei in braţe.
Nu vrei să-i mai dai drumul niciodată
căci aşa cum o iubeşti tu
te iubeşte şi ea.
Sau poate şi mai mult.

Am dreptate?
Asta-i suprema fericire!

Am câştigat pariul?
Sunt sigur.
Dar stai liniştit...
Daca şi tu ai paria cu mine
în aceleaşi condiţii,
ai caştiga,
căci nici eu n-o cunosc...