Pentru ea...

E toamna.
Frunzele maronii, gaurite,
plutesc dansand,
parca ametite de bataia vantului
care iti impinge in ochi cateva fire de par.
Se-aud cateva ciripituri zgribulite,
de departe un suier de tren ragusit,
iar de-aproape,
bataile unei inimi ce se intetesc
usor, usor...
Vine.
Niste pasi grabiti,
sau poate doar ti se pare.
Ea e. N-ai cum sa-i confunzi respiratia
si nici parfumul dulce de zmeura coapta.
Nicio vorba, niciun cuvant, doar cateva sunete scurte.
Uneori, vorbele pot strica totul,
si asta o stiti bine amandoi.
Imbratisarea eterna,
ca de fiecare data.
O imbratisare eterna,
ce dureaza doar pana la urmatoarea.
Dar totusi ramane eterna.
Are frunze in par. Argintii.
Parca e si mai frumoasa.
I le aduni cu grija,
iar ea iti arunca un zambet.
Un zambet in care isi pune
toata dragostea ce ti-o poarta.
Oare cum o incapea
atata dragoste in corpul ei mic si fragil?
Un sarut gingas pe obraz,
iti inmoaie picioarele.
Nimic nu mai conteaza acum pentru voi.
Nimic nu iti mai sta in cale,
nici macar balaurii din povesti.
E a ta. Si tu esti al ei.
Nu e nevoie de vorbe graite,
ochii ei iti spun totul.
Nu e nevoie de cuvinte spuse,
cuvinte inutile,
e de ajuns un tremur scurt de emotie.
O respiratie inceata si intrerupta.
Un sarut sincer si timid pe buze.
O soapta de aer cald la ureche.
Ai putea sa-ti imaginezi viata fara ea?

Un nou inceput

Noptile singuratice
ce mi le-ai daruit cu ura,
si le-ai silit sa ma chinuie-n lanturi,
nu ma mai sperie,
m-am imprietenit cu ele,
uneori ma ajuta,
alteori ma cufunda-n intuneric
sa m-aud doar pe mine,
doar scancetul propriului sange
care-a-nceput sa geama de rugina
si sa-si cante povara
pe valurile fluviului venelor move.
Noroiul pe care mi l-ai aruncat in fata
nu ma mai murdareste
si pielea rozalie cojita
se transforma incet
intr-o nemarginire de catifea
de culoarea cristalului caprui
pe care orice privire subtila
ar putea-o transforma intr-un mic ocean de lacrimi argintii.
Nici cioburile si cenusa fierbinte
prin care m-ai obligat sa pasesc
nu ma mai schingiuie,
nu ma mai arde si nici nu ma mai taie,
si-imensitatea de sange-nchegat
ce-am varsat pana acum
il port precum coroana de aur un rege.
Si lacurile cu broaste ce sar peste nuferii calmi
in care tu ai incercat sa ma-neci,
au secat,
Si campurile pustiite de greieri si lacuste
pe care m-ai lasat sa-mi prajesc amagirea,
m-au crutat,
Si pamantul oval ce l-ai lasat sa ma-nvarta-n abis,
in sensul acelor de ceas
n-a izbutit sa ma ameteasca,
fiindca desi nu par sa am atata putere,
l-am oprit.