Noptile singuratice
ce mi le-ai daruit cu ura,
si le-ai silit sa ma chinuie-n lanturi,
nu ma mai sperie,
m-am imprietenit cu ele,
uneori ma ajuta,
alteori ma cufunda-n intuneric
sa m-aud doar pe mine,
doar scancetul propriului sange
care-a-nceput sa geama de rugina
si sa-si cante povara
pe valurile fluviului venelor move.
Noroiul pe care mi l-ai aruncat in fata
nu ma mai murdareste
si pielea rozalie cojita
se transforma incet
intr-o nemarginire de catifea
de culoarea cristalului caprui
pe care orice privire subtila
ar putea-o transforma intr-un mic ocean de lacrimi argintii.
Nici cioburile si cenusa fierbinte
prin care m-ai obligat sa pasesc
nu ma mai schingiuie,
nu ma mai arde si nici nu ma mai taie,
si-imensitatea de sange-nchegat
ce-am varsat pana acum
il port precum coroana de aur un rege.
Si lacurile cu broaste ce sar peste nuferii calmi
in care tu ai incercat sa ma-neci,
au secat,
Si campurile pustiite de greieri si lacuste
pe care m-ai lasat sa-mi prajesc amagirea,
m-au crutat,
Si pamantul oval ce l-ai lasat sa ma-nvarta-n abis,
in sensul acelor de ceas
n-a izbutit sa ma ameteasca,
fiindca desi nu par sa am atata putere,
l-am oprit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu