Ura

De te-ai uita la tine,
prin ochii mei,
n-ai vedea nimic.
De-ai fi o mica gaza,
plangand sub talpa mea,
te-as fi crutat,
dar daca n-ai fi gaza,
si-ai fi exact cum esti,
mi-ar fi placutsa te strivesc...
Caci precum esti,
poti sa-i faci rau,
poti sa o faci sa planga...
De ce sa planga,
de-atat de multe ori,
cand ai putea atat de simplu
SA MORI?
Asa ar plange doar o data,
si te-ar uita...
Dar tie nu iti pasa
decat de tine,
caci cand ea plange,
tu razi,
cand sufletu-i atat de pur incet se stinge,
atunci simti ca traiesti...
De n-as stii sa respect porunci,
te-as omori,
te-as spinteca fara pic de regret,
caci daca te-as ucide eu,
un inger,
nu va avea pentru ce plange
niciodata...
Dar cineva e sus,
si vei plati...
Pentru atata rau,
pentru atatea lacrimi,
o sa platesti...
Sper doar sa nu-nchid ochii pan-atunci,
si sa te pot vedea in agonie,
sa vad cum iti implori iertarea,
zdrobit stand in genunchi!

Poveste

''-Oh Doamne, te iubesc!
In viata mea, tot ce-mi doresc
e sa fiu langa Tine sus,
nimic nu imi e mai presus
decat ale Tale Porunci.''
Si se ruga, stand in genunchi,
la Domnul ei.

''-Doamne, de ce nu ma iei?
arata-mi calea catre ea,
arata-mi unde-i steaua mea!
Stii ca as renunta la toti
in drumul meu de-ai sa mi-o scoti,
as renunta chiar si la Tine!''...
Asa-L ruga, printre suspine,
pe Domnul lui.

Doar ochii i-a vazut intai,
cand s-a uitat la ea.
Atat de-albastrii-ncat parea
cel mai alb dintre ingeri.
''-Voi face, Doamne, tot ce-mi ceri,
in cale mi-ai adus-o!
Vreau sa ma uit in ochii ei,
oh, cat timp mi-ai ascuns-o!"

Iar ea, cu ochii-nchisi privind,
inima incepu sa-i bata,
"-Oare cine-i acest strain,
nu l-am vazut vreodata,
dar parca simt ca vrea sa-i dau
intereaga-mi viata toata!"

Si-au intalnit privirile aprinse,
el o cerea cu bratele intinse.
Ochii ei limpezi au ajuns,
far-a trada vreun raspuns,
extrem de tulburi.
Si, lipsita de ganduri,
abandonandu-se la pieptul lui,
''-Tu cine esti? Te rog sa-mi spui,
tu cine esti? De ce ma doare?"
Atunci, buzele lui fierbinti de-atata asteptare,
i-au atins varful fruntii.
''-Eu? Am daramat toti muntii,
sa te gasesc, iubito,
si daca tu ai sa mi-o ceri vreodata,
ii construiesc din nou intr-o clipita!
Nu am de nimic frica,
orice mi-ar sta in cale,
voi infrunta de tu ma tii-n bratele tale!''
Si deschizandu-si ochii umeziti
o intreba cu calme soapte:
"-Oh, oare tu nu simti?
Cat am umblat prin noapte,
cate oceane am trecut,
tu n-ai simtit, tu n-ai stiut,
tu n-ai stiut ca te iubesc,
ca viata-mi n-avea niciun sens
si doar pentru tine traiesc?"

Dar buzele lui calde au trezit-o...
Se regasi uimita...
Se regasi indurerata...
Se-elibera din-a lui stransoare,
si-i vorbi cu fata plecata:
"-Oh dragule! Tu nu stii oare,
ca eu nu pot, ca eu n-am cum,
ca eu n-am cum sa te iubesc,
caci tu esti doar un simplu om
iar eu doar pentru El traiesc?
Iar inima-mi-e-atat de plina,
nu mai e loc sa te iubesc,
e loc doar pentru dragostea divina
n-am cum! Nu pot sa te iubesc!"
"-Ba nu, iubito, sa tii la mine poti!
O sa-l lasam pe El sa uite
si-o sa fugim ca niste hoti,
o sa plecam departe-n lume,
si-o sa-i parasim pe toti
aceia ce ne stiu adevaratul nume!"

"-De El n-ai unde sa te-ascunzi,
si eu nu pot, n-am cum,
in inima n-o sa-mi patrunzi,
iar eu..eu am sa plec acum...''

UNFINISHED

Oare va stii?

Prin suflul vântului nepãsãtor,
hoinãreste un ciulin.
Cu rãdãcinile-i adânc înfipte, hoinãreste.
E singurul ce-nfruntã vântul,
cãci ceilalti s-au adãpostit.
Iar el îndurã-ngândurat,
nu vrea sã li se-alãture.
Se simte mult mai bine singur.
Singur trãieste si singur va muri.

Si singuraticul ciulin iubeste!
Iubeste mult! Atât de mult încât,
de ar avea inimã,
cu propriul spin si-ar strãpunge-o pentru ea...
Ea? Ea e cea mai frumoasã!
E o lalea de-un roz închis nemaivãzut!
Si multi crini o iubesc! Si multe flori
tânjesc dupã strãlucitoarele-i petale!
Dar ea încã asteapta crinul potrivit...
O sã astepte mult...
cãci cel predestinat lalelei,
nu e un crin, e un ciulin!

Oh! Dacã ea ar stii!
De ar putea sã îl înlãture de spini!
El n-arata ca un ciulin!
E mai frumos decât un crin!
Dar oare ea va stii?

Lumina prin intuneric

Cu genunchiul sprijinit de varful unui munte
Si cu fruntea-mi asudata de secera lunii,
Rog focul iadului si lumina sa m-asculte
Chemati-i pe regi, treziti-mi si strabunii!

Chemati-i pe cei cu privirile pierdute,
Chemati-i pe cei rataciti in adancuri,
Chemati-i pe toti cei ce vor sa m-asculte
Si pe cei inecati in apele tulburi.

Chemati-i pe toti sa-mi asculte povestea
In inima sadi-le-voi samanta sperantei
Din sufletul lor sa dispara tristetea,
Iubirea ne-mplinita sau durerea distantei.

Am mers prin mocirla cu ochii inchisi,
Am strans din dinti si-am mers mai departe,
Vazut-am pe zeii de nimeni atinsi,
Sa-i pot asculta doritele soapte.

Precum un viteaz cu sulita-i de aur
Am mers fara frica singur prin noapte,
Si nu m-a invins nici dragon nici balaur
In drumul spre ea sa-i pot fi aproape.

Cu creierul gol si inima-mi plina,
Am cautat toata viata sa-mi aflu menirea.
Rascolind intuneric, cautand prin lumina
Acum am aflat...scopul meu e iubirea!

Speranta-nghetata candva a-nviat,
La fel si trupul meu dornic de tine,
Acum tot ce vreau e sa fiu sarutat,
Te iubesc! Te iubesc in nestire!

Eternitate

Si timpul trece...
Si maine,
nu voi mai fi ce sunt azi,
caci azi
nu mai sunt eu cel de ieri.
Si trece...
Si nu ma uita
nici pe mine, si nici pe tine,
prietene,
asa ca nici eu si nici tu
n-avem voie sa-l ignoram,
sa-l tinem la distanta sau sa nu-l bagam in seama,
caci el
apartine tuturor si toti ii apartinem lui,
insa timpul
poate stopa pe oricine,
si nimeni
nu-l poate stopa pe el.
Asa ca tine seama de cuvintele mele,
caci ieri nu erai ce esti azi,
si azi nu esti precum maine,
caci el nu te uita.
Si-asculta-ma, dulce prieten,
si daca astazi urasti o mie de lucruri,
maine incearca sa iubesti macar unul dintre ele.
Si poimaine,
cand nu vei mai fi precum maine,
incearca sa mai iubesti inca unul.
Si cand n-o sa mai ai nimic de urat,
si totul va fi doar iubire,
atunci poate el te va uita,
si vei fi vesnicacelasi.
Dar eu,
eu nu mai sunt azi ce-am fost ieri,
si maine nu voi mai fi cum sunt azi,
caci eu,
urasc ceea ce iubesc,
si nu pot iubi ce urasc,
si el nu ma uita...

De ce nu plang|?

Vreau sã plâng!
Tu poti sã plângi...învatã-mã!
Eu nu stiu cum sã plâng!
Cristale argintii ti-alunecã pe-obraz
si ochii tai sunt umezi.
De ce sunt umezi? Nu mai plânge!
Si eu! Si eu vreau sã pot plânge!
Învatã-mã!
Ajutã-mã sã-mi ud privirea,
ajutã-mã sã plâng!
Oare din ochi? Din inimã? Din suflet?
Ce sunt broboanele ce se unesc pe sub bãrbie?
De unde vin?
Si eu, de ce nu plâng?
De ce nu stiu sã plâng?
Iar tu, opreste-te! Te rog, ajunge!
Opreste-te din plâns iubito, te implor!
Vreau si eu ca sã plâng!
De ce nu pot?
Ah! si când mã uit la tine,
de ce mã înfior?
De ce-mi tremurã corpul?
De ce-ncep sã mã simt mai bine si nu mai vreau sã mor?
Oh, dragoste, iubito!
Plâng!

Vocea ei

Întaia data i-am auzit vocea.
Era atât de calma,
precum un lac cu apa netulburata,
precum lucrurile neatinse de oameni.
M-a patruns total.
N-aveam curajul sa intorc capul sa o privesc,
nu vroiam sa se opreasca.
Îi ascultam cuvintele cu ochii închisi.
De fapt, îi ascultam doar vocea,
caci nu întelegeam ce spunea.
As fi ascultat-o ore în sir,
chiar daca cuvintele ei n-aveau nicio noima.
S-a oprit însa.
Am auzit-o râzând,
si asta m-a facut sa tresar.
Fara sa realizez, m-am întors.
Am vazut atunci cei mai frumosi ochi care s-au uitat vreodata la mine.
Si cel mai cald zâmbet.
M-am pierdut imediat.
N-am avut curajul sa scot vreun cuvânt.
Sau pur si simplu n-am reusit.
Vazandu-ma atat de uimit,
m-a salutat.
Am schimbat atunci câteva vorbe.
Nu îmi mai amintesc despre ce.
Acum, doar vocea ei îmi rasuna în minte.
Încerc sa-mi dau seama ce spune,
dar nu reusesc.

O mai vad din când în când,
trecând nepasatoare,
probabil fara sa-si mai aminteasca de mine.
Încerc sa-i caut privirea,
dar niciodata nu o gasesc.
Încerc sa-i aud vocea,
încerc sa înteleg ce spune
,dar tot nu reusesc...

Suflet ratacit

Ma bantuie.
Imi bantuie mintea, sufletul si inima.
Incerc sa fug. Ma sperie. Mi-e frica.
N-o mai cunosc. Nu mai e ea.
E doar o fantoma. Fantoma ei.
Si ma bantuie, ma trage de par,
de maini si de picioare.
Nu cred ca pot s-o inving, caci
sunt mult prea vulnerabil.
Sunt slab si n-am putere in fata ei.
Sunt ingrozit de mirajul ce ma bantuie.
O gonesc, o alung, incerc sa o fac sa dispara,
dar nu vrea sa plece.
Ma tem sa-mi mai inchid ochii, mi-e frica,
in intuneric nu ma pot ascunde,
caci ea e peste tot.
Mi-e teama, dar
ma voi lupta cu ea, am s-o infrunt!
E doar un spirit!
Si oare daca ma va invinge,
am sa deschid din nou ochii?
O vad. E-mbracata-n albastru,
cu parul blond si chipul sau sters.
Nu ma mai tem. Pare inofensiva.
M-a vazut, stie ca o caut.
Vine spre mine, am sa reactionez!
Dar...dar ce mi se-ntampla?
Mainile si picioarele nu ma asculta!
Nu pot sa le misc!
Se-apropie, se-apropie si nu mai pot face nimic!
Isi intinde mana sa alba spre mine...
dar nu ma ataca! Ma mangaie pe gat,
ma trage spre ea si-si deschide buzele rosii!
Nu ma pot opune, n-am forta!
Ma lasa sa plec...m-a-nvins din nou...
din nou umilit si fara izbanda...
Oare cum voi putea sa inving o fantoma?
Tot timpul ma bantuie, mereu ma invinge,
mereu o iubesc...

Ploaia

Te enerveaza ploaia?
Te supara ropotul picaturilor ce izbesc pamantul?
Nu poti sa suporti cerul intunecat?
De ce-ti e atat de frica de micile broboane de roua?
De ce nu vrei sa le lasi sa te ude?
De ce-ti e teama atat de mult
cand stii ca oricum ai sa le-nfrunti candva?
Nu mai incremeni-n fata furiei norilor,
caci ei sunt blanzi, calzi si pufosi.
Ei sunt cum vrei tu sa-i vezi,
asa ca,
nu te mai teme, iubeste-i, strange-i in brate
si ei iti vor apartine!
Asculta-ma, si cand iti va fi din nou frica,
revino-ti, fa-ti curaj si arunca-te,
arunca-te-n bratele vantului si-n dulcele sarut al ploii!
Abandoneaza-te-n mijloc si uita de tot!
O, tu, zeita in suflet si regina in trup,
asculta-mi ruga si lasa-te purtata de valul iubirii,
arunca-te-n ploaie, distruge lantul din juru-ti,
abandoneaza-mi-te!

Fara teama

Si oare crezi ca m-ai învins?
Crezi daca plâng, daca jelesc,
daca mi-ai luat tot ce iubesc,
crezi oare tu ca m-ai învins?
Te-nseli, sa stii, te-nseli!
Tot înainte am sa merg,
pâna la capat, n-am sa pierd,
n-am sa renunt, n-am sa cedez,
si-am sa castig!
O, da! Asculta si te teme, moarte,
asculta-mi inima cum bate,
priveste-ma cum te sfidez!
Uita-te-adânc în ochii mei!
Nu tremuri oare când îi vezi
atât de tare stralucind,
gata orice sa nimiceasca,
gata oricând sa te zdrobeasca?
Priveste-albastrul marii sfinte
cum se imbina si se-aprinde
cu cel al cerului senin
în ochii mei!
Am sa rezist! N-ai sa ma-nvingi!
Caci vreau si pot si-am sa respir,
am sa visez, am sa iubesc,
chiar daca plâng, am sa traiesc!
Moarte! Te izgonesc!Te-alung!
Dispari! Am sa traiesc!

Atunci stii ca iubesti...

Acum pricep ce-nseamna...
Acum, dupa atatea lacrimi,
si dup-atatea nopti intunecate,
am inteles...
Si-am sa-ti explic si tie,
celui ce-inca nu stii,
celui ce inca viata nu i-a aratat
al ei cel mai de pret secret.
A fost un inger pentru mine,
si inca este,
si de imbratisarile ei dulci
n-am cum sa uit,
n-am cum sa fug,
caci ele sunt
cele mai scumpe amintiri
din mintea mea,
si-acolo vor ramane
pe vesnicie...
Dar repede s-au scurs acele clipe minunate,
momentele nepretuite ale vietii-mi,
si-apoi nu mai era a mea...
Si eu,
cel care n-am crezut vreodata
c-am sa iubesc,
innebuneam,
si ma rugam la El sa-mi dea putere
sa pot s-o uit,
caci nu stiam ce-nseamna aceea ce simteam,
si nici n-aveam cum sa-nteleg...
Si-acum, oare n-o mai iubesc?
O, nu! Din contra! O ador!
Mai mult decat la inceput,
mai mult pe zi ce trece,
dar diferenta e ca am sfarsit prin a-ntelege...
Si am sa iti explic si tie,
celui ce-inca nu stii.
Tu crezi ca o iubesti.
Tu crezi ca daca vrei s-o strangi si s-o saruti
inseamna c-o iubesti...
O, nu!
Atunci cand ai s-o vezi zambind,
chiar daca tu vei plange,
cand o sa rada fericita,
desi tu nu esti langa ea,
atunci,
daca ti-e inima-mplinita,
desi nu tu o strangi in brate,
atunci stii c-o iubesti...
Caci dragostea inseamna fericire,
dar nu a ta, ci-a ei,
si daca o iubesti cu-adevarat
te vei simti-mplinit
chiar daca fericirea-aceea
nu tu o sa-i oferi...
Atunci, numai atunci,
stii ca iubesti...